La un curs destul de incitant precum Diplomaţie culturală, aducem în discuţie trecerea timpului şi faptul că noi
nu mai prindem timpul din urmă, totul se învîrte în jurul nostru cu o viteză
ameţitoare. Aparent, fără nicio legătură cu diplomaţia culturală aceste
convingeri. Au, totuşi. Oare dacă Patapievici nu simţea asta destul de bine,
mai reuşea să scoată imaginea Romaniei în afară cu atîta dezinvoltură? Probabil
că nu. El a simţit că trecerea timpului schimbă paradigma culturii scoase la
vînzare în afară şi, pot să spună cei care nu-l agreează orice, dar să vedem ce
va face domnul Marga, apoi mai vorbim. Trebuie să fii nesimţit ca să laâi
timpul în umbră şi să ţi-o ia el pe dinainte în primele cinci minute de lucru.
Comparaţia
performanţei e peste tot. În cultură e apăsător să vorbeşti despre performanţă
dacă nu ai un instrument abil de măsurare a acesteia. Poţi, în schimb, să faci
altceva, compensator: să îţi găseşti publicul şi să ţi-l educi
pînă la refuz. De la refuz încolo poate apărea riscul de a fi ignorat, dar
partea bună e că ai aruncat cu ceva educaţie în cei care nu se gîndeau vreodată
că o pot face.
La
Iaşi, în unele zvîcniri culturale există un fel de autocenzură. De ce să nu te
joci cu ideilă pînă ajungi la nebunie curată? Combinînd rămăşiţele
conservatoare cu ceva nebunie pot ieşi lucururi frumoase. La vernisajele unor
expoziţii de pictură se întîmplă asta, dar păcat de publicul prea puţin.
Galeriile DANA şi La Cupolă conţin poveşti cu oameni cărora nu le este frică să
se joace cu nebunia. Ca să n-o capeţi, trebuie să te joci cu ea şi să te
prefaci că n-o recunoşti. Nu i-ar strica puţină nebunie domnului Marga.
Pe cultură o doare stomacul. Vrea meniu original.
Succes,
monsieur!
Comentarii
Trimiteți un comentariu