Marius Constantinescu: "Am credinţa că dacă nu eşti un om frumos, nu poţi să fii frumos în profesia ta"

Marius Constantinescu

Are studii superioare în Jurnalism, Publicitate, Relaţii Publice, Istoria şi Teoria Artei. Îl cunoaştem de la Jurnalul Cultural de pe TVR Cultural, iar numele său este asociat interviurilor cu oameni de seamă ai operei, literaturii, artelor frumoase din ţară şi de peste hotare. De trei ani, ţine un curs de producţie de televiziune la master, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti. E o experienţă, spune el, pe care şi-o dorea foarte mult şi îl bucură, pentru că are ocazia să găsească tineri foarte bine pregătiţi. Fuge de clişeul care spune că tinerii de astăzi sunt superficiali, pentru că studenţii care i-au trecut pe la cursuri sunt foarte buni. Nu-i plac generalizările legate de noua generaţie, fuge de convenţional, iar acest lucru se vede foarte bine în interviurile şi emisiunile pe care le realizează pentru Televiziunea Română. Seriozitatea, spune jurnalistul, este esenţială în jurnalism şi nu numai. El mai susţine că poţi să fii brilliant, dar dacă nu ai consecvenţă, susţinere zilnică, dată de seriozitate- e păcat, e o irosire. Marius Constantinescu este jurnalistul care are cuvintele la el, tocmai pentru că mereu are şi întrebări. Crede în oamenii frumoşi, îi descoperă în interviuri, de cele mai multe ori, interviurile respective tranfosmîndu-se, la rîndu-le, în exemple bune pentru studenţii de la jurnalism. Experienţa de a fi jurnalist de televiziune i-a deschis o arie de posibilităţi pe care, poate altfel, nu le avea. Este jurnalistul care face din meserie o experienţă frumoasă, neconvenţională chiar şi o aduce, frumos împachetată, pentru bucuria noastră. Acum aduce România frumoasă în casele noastre, alături de jurnalista Andra Gavril, în fiecare zi, de luni pînă vineri, de la ora 19.00, pe TVR 2.

Cum te vezi tu în mijlocul breselei tale, adică în mijlocul jurnaliştilor din zona culturală?

Eu, sincer, nu prea mă privesc în context aşa, adică îmi văd de treaba mea în primul rând. Sigur, atunci cînd se fac comparaţii, acestea pot fi, de cele mai multe ori, plăcute, pentru că nu sîntem atât de mulţi în zona asta şi, de obicei, numele care sînt puse în legătură cu numele meu, sînt onorante pentru mine. De aceea ţi-am spus, nu suntem prea mulţi şi sîntem cîţiva care ne ocupăm de zona aceasta culturală. 

  Apropo de numele onorante, îmi poţi da nişte nume?

Eugenia Vodă, Cătălin Ştefănescu, Marina Constantinescu. Vorbesc de jurnaliştii de televiziune care fac, oarecum, acelaşi lucru pe care-l fac şi eu şi care-şi dedică, în primul rând, aptitudinile profesionale interviului- portret, interviului ca poveste şi-atunci e o companie care mă onorează, îmi face plăcere extraordinară când sînt comparat cu unul dintre ei. 

 Mă interesează foarte mult cum o vezi pe jurnalista Eugenia Vodă, te-a influenţat în vreun fel?

N-aş putea spune că avem o relaţie. O respect foarte mult pe doamna Eugenia Vodă, avem o relaţie în sensul că lucrăm amândoi la acelaşi post de televiziune, dar admir foarte mult ceea ce face dumneaei şi sigur că interviurile pe care le vedem la Profesioniştii, şi subliniez le vedem, sînt interviuri de pus în manualul de jurnalism. Pe de altă parte, ajungând să lucrezi în aceeaşi instituţie şi să cunoşti oarecum trucurile meseriei, îţi dai seama de anumite tactici, de anumite formule folosite. E un gen, îl apreciez, nu înseamnă, neapărat, că merg în aceeaşi direcţie. Îmi place să am şi o altă abordare atunci cînd fac un interviu, dar este o variantă perfect viabilă.

Dar îmi place mie să spun că atunci cînd te duci la un interviu cu cineva şi vrei să-ţi respecţi foarte bine numele şi blazonul, dacă putem vorbi de blazon, e foarte bine să te duci ştiind, la momentul acela, poate un pic mai multe lucruri despre omul respectiv decît el însuşi.

         Cînd ai simţit că te-a onorat cel mai mult ceea ce ai făcut într-un interviu?

Acestea sînt momentele minunate ale profesiei noastre. Sînt foarte multe! Pentru că am şi făcut foarte multe. Am să-ţi descriu unul relative recent. În toamna anului trecut, în toamna anului 2012, am fost la Londra ca să fac al doilea interviu din viaţa mea cu Salman Rushdie şi a fost un interviu foarte bun. Adică a fost bine, a fost lung, toată lumea a avut vorbele la îndemână, ceea ce e important, adică şi el a vut dipoziţia confesivă, şi mie mi-au mers întrebările foarte bine. Şi după ce s-a terminat, a durat cam oră, ne-am despărţit, ne-am salutat, am fost foarte politicoşi unul cu altul, am ieşit împreună cu colegul meu, operatorul, (interviu se întâmpla în agenţia literară a lui Rushdie, din centrul Londrei), am ieşit, cred că era ora unsprezece dimineaţa, şi eram atît de plin de emoţia bună a ceea ce tocmai se întâmplase. 

Aveam un entuziasm, pe care, sincer, la momentul acela nu puteam să-l impart decît cu colegul meu. Pentru că aici, la Bucureşti, cu două ore mai târziu toată lumea muncea. Sigur că am sunat-o pe mama mea, am sunat-o pe soţia mea, mi-am sunat câţiva colegi, le-am spus, dar nu pot să spun ce era în sufletul meu şi aş fi vrut ca toată lumea să se oprească un pic în loc şi să fie martori la bucuria mea. Era foarte interesant că lumea îşi vedea mai departe de treabă, Londra îşi păstra ritmul ei tumultuous şi lucrurile erau pe făgaşul lor, doar eu schimbasem un pic paradigma. Sînt momente minunate, acesta e numai unul dintre ele. Orice interviu bun, orice emisiune bine făcută, în direct mai ales, cînd e greu şi concentrarea e maximă, emoţiile sînt pe măsură, la sfîrşit îţi lasă o epuizare din aceea plăcută, adică te goleşti puţin, dar e minunat, pentru că parcă te-ai debarasat de o povară mare şi a rămas numai ce e frumos în tine. Şi-atunci ştii foarte bine că impresiile acelea se vor decanta şi îţi rămân aşa, ca un absolut de parfum.

        Cum te pregăteşti pentru un interviu?

Mă pregătesc pentru interviu, în primul rând, alegând omul pe care vreau să-l intervievez. De-a lungul timpului, cei mai mulţi oameni cu care am făcut interviu, am făcut interviu cu ei pentru că am vrut eu, pentru că m-au interest, pentru că mă provoca, îmi plăcea sau mă zgîndărea ceea ce făceau. Şi-atunci dacă e vorba de cineva din zona artelor şi de cele mai multe ori cam ei sunt, încerc să mă intru cît mai mult pot în arta omului respectiv, în muzica lui. 

 Până la epuizare…

Pînă nu mai pot, da… Atunci când am de pregătit un interviu cu un mare dirijor, de exemplu, ascult sau urmăresc chiar ceea ce face pînă simt că nu mai pot să mai aud muzică deloc. Ştii, ziua aceea de dinainte cînd îţi faci întrebările- asta fac. Dar pe de altă parte, sigur că nu e doar ziua de dinainte, documentarea merge mai în spate, în sensul că e foarte interesant întotdeauna să citeşti sau să vezi interviuri cu omul respective. Dacă este scriitor, n-ai cum să îi citeşti toate cărţile, dar tot aşa, dacă n-ai apucat să-I cunoşti foarte bine opera, măcar citeşti cît de mult se poate despre el. După ce s-a întâmplat toată această acumulare de informaţii, e bine să laşi să treacă un timp, ştii? Exact cum spuneam şi la răspunsul anterior, să se decanteze lucrurile, pentru că în mod cert vei rămîne cu acele lucruri care sunt relevante pentru tine şi pe care vrei să le transformi în întrebări, de la care să-ţi obţii anumite răspunsuri. Dar îmi place mie să spun că atunci cînd te duci la un interviu cu cineva şi vrei să-ţi respecţi foarte bine numele şi blazonul, dacă putem vorbi de blazon, e foarte bine să te duci ştiind, la momentul acela, poate un pic mai multe lucruri despre omul respectiv decît el însuşi.

          Ei bine, eu nu ştiu acum despre Marius Constantinescu chiar tot…

N-ai cum, e o utopia ceea ce spun eu, dar să fii informat în toate privinţele: şi în ceea ce priveşte viaţa lui profesională, care este cea care te interesează în primul rînd, dar să ştii cît de bine se poate şi detalii legate de viaţa lui personală, pentru că nu ştii cum se întâlnesc planurile; nu ştii ce zone poţi s-atingi şi ce zone e bine să le laşi în penumbră pentru că pot fi subiecte delicate. E bine să ştii cît de mult poţi, cît de mult poţi, asta înseamnă că nu eşti vulnerabil.

„ (...)cu cît oamenii sunt mai mari, mai  sus în profesia lor şi-n renume şi-n valoare, cu atît sunt mai simpli şi mai generoşi”

        Cum fugi de banalul, de convenţionalul din interviuri?

Marius Constantinescu

Da, mulţumesc. Mă bucur că spui asta. A fost un fel de pariu cu mine, în momentul în care mi-am dat seama că asta îmi place cel mai mult să fac. E foarte uşor să pui o întrebare care s-a mai pus de o mie de ori, dar nu-i atît de greu să te gîndeşti la o întrebare care nu s-a mai pus. Pentru că, în definitiv, totul ţine de atitudinea pe care o ai  în faţa omului respectiv. Dacă te duci la omul acela intimidat, covîrşit, strivit de personalitatea lui, care, să ne înţelegem bine, de multe ori poate să fie uriaşă, - nu rezolvi mare lucru. În momentul în care conştientizezi faptul că omul acela este făcut din acelaşi aluat cu tine, are aceleaşi lucruri, se trezeşte dimineaţa la fel ca tine, probabil că are urdori dimineaţa la fel ca tine, probabil că se duce la baie şi e năuc la fel ca tine, probabil că mănîncă tot cu furculiţă şi cuţit ca tine. Deci, e un om care-ţi este egal din toate punctele de vedere. Sigur că poate el a ajuns undeva pe Everest şi tu încă mai pedalezi prin Bărăgan. Sunt conjuncturi, ştii?

  Parcă am un deja-vu cu răspunsul acesta...

Tocmai aceasta este şi ideea. Eu am avut ocazia unor interviuri cu oameni nemaipomeniţi. Deşi mă feresc de generalizări, am încercat să fac o generalizare: cu cît oamenii sunt mai mari, mai  sus în profesia lor şi-n renume şi-n valoare, cu atît sunt mai simpli şi mai generoşi. Adică, dă-mi voie să spun, nu am avut niciodată surprize proaste cu cineva, niciodată. 

      Ai plecat vreodată cu o prejudecată şi să descopero, pînă la urmă, un om frumos?

Oameni fumoşi, da, de cele mai multe ori. Am credinţa că dacă nu eşti un om frumos, nu poţi să fii frumos în profesia ta. Mai ales că e foarte uşor să-ţi dai seama astăzi de fraude, de impostură. Or, în zona aceasta a artelor, a  culturii, trebuie să fie o simbioză între ce ai pe dinăuntru şi ceea ce le oferi celorlalţi. Uite, dacă mi-ai cere acum să mă gîndesc la un mare artist, paote să fie din teatru, din muzică, diun film, din arte vizuale, care să fie un tip problematic ca fire, dar în acelaşi timp un profesionist desăvîrşit, recunosc că n-am să-ţi dau un asemenea exemplu.

Cultura înseamnă tot ce respirăm şi tot ceea ce ne creează universul.   

        Poate pentru că ai reuşit tu să scoţi la lumină partea frumoasă din ei...?

Nu neapărat. Ştii, oamenii cînd acceptă să îţi dea un interviu, e clar că fac un gest de încredere, o fac pentru că aşa vor ei, pentru că nu-i obligă nimeni. În definitiv, n-am făcut, decît foarte rar, interviuri contractuale, pentru că erau prevăzute; omul avea în job description să-mi dea interviu şi mie. Şi-atunci e foarte simplu, nu vrei, nu faci, fără nicio supărare. În momentul în care ai acceptat acest fapt, e clar că vii cu dorinţa de a povesti despre tine, pentru că, pînă la urmă, tu eşti subiectul şi e onorant să vorbeşti despre tine. Şi eu mă simt onorant acum că vorbesc despre mine. 

          De unde crezi că vine accepţia lumii despre cultură, să o înţeleagă doar în muzică, film, carte...?

E o reducţie simplistă. Mai ales astăzi, cînd cultura înseamnă atît de multe. Planta asta de lîngă noi, păcat că e de plastic, dar dacă n-ar fi fost de plastic, crede-mă că şi ea ar fi reprezentat un ceva cultural. Şi nu fac pe nebunul cînd zic chestia asta. Am făcut o emisiune, între 2007 şi 2009, se numea V ...de la Vizual. A fost un proiect extrem, extrem de drag, în care am încercat , ca de altfel, în tot ce am făcut în televiziune, să mă comunic pe mine în primul rînd. O să-ţi sune egoist ceea ce-ţi spun, dar în care încercam să fac aceste conexiuni, la care, poate, mulţi dintre noi nu suntem atenţi- între tot ce-nseamnă zonă culturală. Şi-mi plăcea să amestec: publicitatea cu fotografia, filmul cu moda, muzica...Sunt foarte multe lucruri, inclusiv gestul de a te aşeza pe scaun, pentru o femeie, de a-ţi încrucişa picioarele într-un anumit fel şi acesta ţine de cultură.  Sigur, mai era şi distincţia aceea între cultura mare, cultura cu majuscule, teatru, muzică, arte vizuale, literatură şi ca şi cum am fi avut nişte genuri minore apoi. Nu există aşa ceva. Cultura înseamnă tot ce respirăm şi tot ceea ce ne creează universul.   

        

        Cum ai trecut peste episodul cu TVR Cultural?

Destul de prost, să fiu sincer. Deşi pentru mine nu mia era chiar o surpriză  cînd s-a întîmplat, pentru că ne cam aşteptam. A fost rău pentru că deşi ştiam, în momentul cînd am avut ultimul Jurnal Cultural din 15 septembrie şi cred că la vreo două ore după aceea s-a tras mira direct cu revizie tehnică, a fost un moment destul de delicat pentru că l-am trăit în mijlocul colegilor mei de la jurnal şi-atuncea sigur că  emoţiile se duc de la unul altul. Pe de altă parte, tocmai mă întorsesem de la Londra, de la interviul cu Rushdie despre care-ţi povesteam , eram destul de ocupat cu montajul lui, cu vizionare, cu traducere, cu tot ce trebuie şi aveam partea asta care încă mă mai ţinea în priză şi la scurt timp după aceea am plecat. La 1 noiembrie am plecat la Paris, am stat vreo lună şi jumătate acolo, tot pentru o chestie profesională şi mi-am ţinut mintea destul de ocupată. A fost mai greu cînd m-am întors, a fost grea perioada  aceasta, să zic ianuarie- martie, cam aşa. Deşi aveam treabă, aveam alte treburi de făcut, că nu mi-a plăcut niciodată să fac un singur lucru, dar mă-ntrebam ce va urma, TVR 2- cum o să fie, cît va prelua din ce-a fost TVR Cultural. Slavă Domnului că se întîmplă nişte lucruri.

Nu-i poţi ignora nici pe cei care au trecut de o anumită vîrstă, pentru că de-a lungul timpului ei s-au dovedit a fi un public fidel şi e gratificant pentru noi. 

Pentru mine e neobişnuit să asociez sigla TVR 2 cu imaginea voastră, pentru voi cum este?

Aşa este, dar cred că ne adaptăm. Eu îmi pun mari speranţe în toamna asta, pentru că, de obicei, pentru o televiziune  toamna este perioada de mize maxime, atuncea începi lucrurile noi, se coagulează din nou oamenii în jurul televizoarelor, iar eu am speranţe că din toamna asta TVR 2 va fi, realmente, o voce care să se audă mai tare decît pînă acum.

      Cum se vede România frumoasă (n.r.- emisiunea România frumoasă, TVR 2), ce luăm noi din ea?

Din România frumoasă eu zic să luaţi ceea ce consideraţi că vă face vouă bine, pentru că noi avem,

întotdeauna, cîteva propuneri limitate faţă de tot ceea ce se întîmplă în România în general.  Dar atît cît putem, colegii mei mai ales, eu- ca interfaţă, încercăm să ne direcţionăm fiecare mesaj pe care-l avem unei zone de public aparte.  Încercăm, succesiv, să vă vorbim vouă, tinerilor moderni şi foarte atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor; poate în altă zi să ne adresăm unei categorii de public mature, care deja are alte opţiuni şi alte obiceiuri de consum. Nu-i poţi ignora nici pe cei care au trecut de o anumită vîrstă, pentru că de-a lungul timpului ei s-au dovedit a fi un public fidel şi e gratificant pentru noi. Poate sunt primii alături de noi, indiferent de ce se întîmplă, dar nu cred în mix-ul acesta de oferte în aceeaşi zi. Asta mi-aş dori eu, să fim un pic mai coerenţi în mesajul în oferta pe care o facem, adică tu dacă te uiţi la România frumoasă, să ştii- dacă te uiţi marţi, ai multe şanse să afli subiecte care te interesează pe tine, omul de douăzeci şi de ani, să zic douăzeci şi cinci, patruzeci maximum.

      Ne ducem cu gîtul prea sus spre cultură ca înţeles general şi uităm să spunem bună ziua într-un anumit fel, să ne ţinem picioarele într-un anumit fel în sala de teatru (...)

Da, sigur, să ne închidem telefonul la un concert simfonic, să nu aplaudăm între părţi. 

      Chiar, cum ţi se pare atitudinea aceasta a spectatorului, de a aplauda în timpul piesei de teatru ?

Mi-aduc aminte că acum doi am ţinut un fel de jurnal pe Liternet al Festivalului Enescu şi am scris şi eu la un moment dat  Terminaţi cu aplaudatul între părţi! Pînă cînd mi-a spus un mare dirijor, pe care l-am întrebat dacă nu-l deranjează îngrozitor faptul că se aplaudă între părţi. Nu, mi-a zis. Faptul că se aplaudă între părţi, nu mă deranjează. Lucrul acesta se întîmplă peste tot- şi la Roma, şi la Paris. Am văzut pe propria piele că s-a aplaudat între părţile unei simfonii şi peste tot în lume. Şi mai ştii încă un lucru(?) – se întîmpla şi pe timpul lui Mozart şi Mozart adora treaba asta. Sigur că ideal este să nu se întîmple, dar dacă se-ntîmplă, asta este. Impardonabil mi se pare să-ţi sune telefonul, asta da, pentru că telefonul, dacă vrei, îl poţi opri înainte, dar dacă ai aplaudat din entuziasm după partea a treia din simfonia Patetica de Ceaikovski, e foarte frumos pentru că muzica aia îţi cere aplauze. Dar telefonul nu. 

           Îţi plăcea, la şcoală, să fii printre primii, primul poate?

Nu. Am fost un elev cu sus-uri şi jos-uri ca toată lumea, eram foarte bun la anumite lucruri, eram dezastru la altele, ceea ce m-a făcut să fiu tot timpul undeva pe la mijloc. Nu mă evidenţiam decît atunci cînd vroiam şi cînd mă interesa ceva. 

       Şi acum? Te simţi printre primii, uneori?

Nu. Şi nu am niciun motiv să hrănesc gândul acesta pentru că nu sunt în competiţie cu nimeni, sunt în competiţie cu mine însumi, dar atîta tot. Altfel, nu mă bîntuie gîndul acesta. 

_________________________________________________________________________________

A consemnat: Corina Gologoţ

Fotografii de: Simona Pavel (alias SimCute)

Într-un articol viitor, citiţi despre experienţa jurnalistului Marius Constantinescu în legătură cu scriitorul Salman Ruhdie, cîteva recomandări de carte ale lui Rushdie, precum şi despre cum este omul Salman Rushdie.