Ileana Popovici: "Dacă ești tînăr, trebuie să fii capabil să acumulezi și nu să te consideri la 20 de ani jurnalist"

Ileana Popovici are acel "ceva" al unui adevărat profesionist. Aici trebuie să enumăr: profesionist

Ileana Popovici
(fotografie de Mircea Radu)

de televiziune, profesionist în actorie și profesionist în muzică. Aș mai adăuga, totuși, că este o profesionistă a învățării noului. Ileana Popovici a avut un parcurs început “cu dreptul” în cinematografie, iar de acolo i s-au deschis alte zări. A dobîndit măiestrie și și-a onorat talentul treptat, sigur și alături de mari personalități. Cine n-o recunoaște din Reconstituirea sau din 100 lei ? Dar cei mai mulți, probabil, o cunosc de la TVR, unde potrivea rezonanța muzicii cu a cuvîntului și imaginii. Are legături speciale cu Basarabia și de ceva timp o preocupă istoria pierdută a oamenilor de acolo. E stabilită în Italia, dar revine în România în fiecare an pentru a-și revedea unii colegi din televiziune sau pentru a-și potoli dorul de țară și de cei dragi. Energia pe care o degajă atunci cînd îți povestește secvențe din filmul vieții sale este dovada unui al gen de profesionalism- acela de a fi un om frumos. 

Televiziunea a fost a doua mea familie

Imaginați-vă că eu nu știu nimic acum despre activitatea dumneavoastră din televiziune. Descrieți-mi, prin cîteva fraze, tot ceea ce vă este mai drag legat de televiziune.

Ileana Popovici: Cu toate că am plecat cu un gust amar din televiziune și am avut motive, totuși televiziunea a rămas familia mea. Eu am crescut, adică m-am născut ca om de muzică, să spun așa, m-am născut în televiziune în 1966, deci cu mulți ani în urmă- și am crescut în televiziune. Am devenit matură, am îmbătrînit acolo și, bineînțeles, am ieșit la pensie de la televiziune. Televiziunea a fost a doua mea familie. Și am prins și vremuri în care conta foarte mult ceea ce faci, dragostea de meserie și nu se punea problema banilor, cu toate că aveam foarte, foarte puțini bani. Deci, vremurile de acuma sînt altele, nu știu dacă mi-ar plăcea să lucrez acuma în televiziune, decît, poate, în anumite condiții și la anumite programe. Este foarte greu să vinzi ceva care nu-ți place. Ceea ce văd la majoritatea programelor de televiziune, sînt lucruri care nu au nici un preț. Am iubit și iubesc foarte mult televiziunea în sine și instituția ca atare. Oamenii care au trecut prin ea sînt ca noi toți, oameni trecători și, din păcate, noi- cei care am lucrat 40 de ani în televiziune și au fost foarte mulți în situația mea, am lăsat ceva. Acum ce am lăsat noi, încearcă să se distrugă și nu cred că e bine. Ar trebui folosită cît mai mult arhiva televiziunii, n-ar trebui ca arhiva televiziunii să încapă în arhiva personal a așa-zise, apărînd pe toate programele la cu totul și cu totul alte televiziuni cu specificația din arhiva personală, ceea ce la ora aceea- 1970, 1965, nu exista decît o singură televiziune. Arhiva aparține televiziunii și ar trebui să fie mult mai bine gestionată și folosită. Și redată publicului, mai ales publicului tînăr, care ar putea să cunoască valorile autentice ale culturii române.

Totuși, Televiziunea Română a rămas la un anumit nivel și ar trebui susținută din toate punctele de vedere

De ce spuneți că ați plecat cu un gust amar din televiziune?

Ileana Popovici: Ei, pentru că au fost situații în 1997 sau  ’98(…) Atunci a fost o situație specială în Televiziunea Română, cînd foarte mulți dintre noi am primit cîte-o scrisoare la poștă, prin care ni se aducea la cunoștință că ar fi mai bine să cerem pensionarea decît să rămînem pe un timp determinat, în care trebuia să dăm zece mii de examene și să demonstrăm că sîntem oameni de televiziune. Și asta se întîmpla după ce am făcut zeci de programe, zeci de emisiuni. În situația mea a fost și Aurora Andronache, și Ruxandra Garofeanu, deci nume care înseamnă ceva pentru Televiziunea Română. Și, bineînțeles, unii au suportat umilințele de după aceea; eu una nu m-am coborît, zic eu, la nivelul acela și am cerut pensionarea, am plecat cu un gust amar bineînțeles. (...) Dar iubesc în continuare Televiziunea Română și urmăresc foarte mult programele acesteia și consider că totuși, a rămas singura televiziune care mai are vreo legătură cu ceea ce înseamnă într-adevăr cultura și menirea televiziunii de a face pe învățătorul, pe profesorul, pe instituția care aduce lucruri de valoare , pentru că ce se-ntîmplă în alte părți este absolut dezastruos. Totuși, Televiziunea Română a rămas la un anumit nivel și ar trebui susținută din toate punctele de vedere. Și chiar noi, aceștia care am ieșit la pensie de o sută de mii de ani, mai știm cîte ceva și cred că cei care sînt tineri în Televiziunea Română, chiar dacă sînt directori sau au nu știu ce funcții de conducere, ar trebui să ne cheme din cînd în cînd, măcar pentru un sfat.

V-ați duce? Ce sfat le-ați da?

Ileana Popovici: M-aș duce, depinde în ce condiții și ce conjuctură ar fi. Orice sfat din experiența mea și este destul de lungă, dar nu numai eu, foarte multă lume care a plecat dezamăgită ar putea să dea sfaturi bune acum celor tineri.

Chiar, care erau profesioniștii cu care lucrați atunci?

Ileana Popovici: Au fost foarte mulți și cei cu care am lucrat eu, mulți dintre ei au plecat la alte televiziuni și au înființat alte televiziuni. Toate televiziunile care au apărut după ’90, sînt, să spunem, copiii televiziunii-mamă care rămîne Televiziunea Română, oricît ar da cu noroi sau ar ignora lucrul acesta, foarte mulți dintre ei au plecat din TVR. Sigur că au plecat în condiții mult mai bune, cine a fost într-adevăr aproape și a iubit instituția asta, n-a plecat, pentru că n-au plecat pentru bani; cine a iubit mai mult banul, a plecat. Și, într-un fel, nu poți să-I acuzi. Noi, cei care am rămas, a trebuit să plecăm umiliți într-o stare destul de tristă, dar iubirea pentru meserie și pentru instituția asta a rămas definitiv.

Poate să fie o muzică de Mozart, de Brahms, de Bach, dar care-ți poate crea un disconfort, mai ales auditiv

Mai țineți legătura cu foștii colegi?

Ileana Popovici: Da, mai ales cu cei de la ilustrație muzicală. Eram un colectiv extraordinar, acolo ne adunam în fiecare an, la zile onomastice, de Paști, de Crăciun. Am rămas în legătură și în fiecare an cînd vin în România, ne adunăm, ne povestim. Din păcate, dispar dintre ei, dar i-am cooptat pe cei tineri, care ne-au acceptat, ne cunosc, ne iubesc și sîntem într-o relație în continuare- cei de la ilustrație muzicală. Avem o relație de prietenie și îi apreciez foarte mult pe tineri ilustratori de muzică, de cîte ori am ocazia, le și dau cîte un telefon și le spun ce mi-a plăcut și uite-așa se poate menține relația de grup. Din păcate, la redacția de varietăți, unde am lucrat mulți ani de zile și în ultima vreme, mai ales cînd am făcut albume duminicale și emisiunile matinale, acolo lucrurile s-au schimbat, pentru că în fiecare an la TVR s-au întîmplat schimbări și nu mai știi care pe unde este, fiecare s-a re-re-recalificat, deci s-au pierdut relațiile și e păcat căci era și acolo un grup de oameni foarte uniți și ne ajutam între noi. Ar fi trebuit păstrate anumite structuri bune în Televiziunea Română. Să sperăm că lucrurile vor merge spre bine, să sperăm.

Cît de important este un ilustrator muzical într-o televiziune?

Ileana Popovici: Foarte important! Văd multe emisiuni cu muzica prost pusă și de pomană, și chiar cîteodată deranjantă. E păcat ca muzica, care face parte din actul cultural, artistic, să deranjeze. Muzica prost folosită, este, pur și simplu, inutilă. Te deranjează ceva, te zgîrîie ceva la ureche, nu știi ce e, nu-l auzi nici pe interlocutor ce spune, nici pe reporter ce întreabă, e ceva care te deranjează și nu știi ce. Poate să fie o muzică de Mozart, de Brahms, de Bach, dar care-ți poate crea un disconfort, mai ales auditiv. Aș recomanda celor care fac această meserie la ora actuală, să aibă grijă și să pună muzica bine în momentele potrivite și cu un scop, nu ca să existe ceva, un fond muzical. Și fondul acela trebuie să existe într-o anumită conjunctură. Deci, dacă iei un interviu la prim-plan unei personalități, cel care vede emisiunea vrea să asculte ce spune omul respectiv. Sînt oameni care nu aud foarte bine poate și nu pot să audă absolut nimic pentru că existînd trei feluri de zgomote- muzica, intervievatul și reporterul, cel care ascultă la televizor, mai ales că sonorul nu e întotdeauna unul foarte bun, nu înțelege absolut nimic.  Dacă ești la prim-plan cu un invitat, lasă-l să spună ce are de spus, dacă ilustrezi cu imagini și cu un comentariu din off, pui o muzică potrivită, care să fie și la un nivel potrivit, să nu acopere comentariul. Să nu mai spun că muzica trebuie să fie adecvată absolut. Sînt atîtea filme, atîtea piese de teatru, care au fost susținute și definite și prin muzică, nu?

Cum ați învățat despre apropierea și rezonanța dintre muzică și om, despre potrivirea muzicii pentru om?

Ileana Popovici:  Am avut studiile necesare, am făcut Conservatorul și aveam un bagaj de cunoștințe, puteam să-mi adun din mintea mea  și după aceea am început să ascult foarte mult în continuare, în funcție de ce aveam de ilustrat. Bineînțeles că la început am învățat, am căscat ochii, am căscat urechile și tot ce era de văzut am văzut și am urmărit de la colegii mei, de la domnul Lucian Ionescu, de la domnul Paul Urmuzescu, de la domnul  Dumitru Capoianu, care au fost primii ilustratori muzicali și care erau niște oameni absolut speciali. După aceea, bineînțeles că mi-am creat personalitatea mea și am văzut lucrurile în felul meu, dar de la ei am învățat cum să pun pun o bandă, cum s-o tai, cum să termin muzica pe un accent muzical. E foarte imporant să pui un generic și să faci genericul în așa fel încît să se termine pe fraza muzicală și să nu lași muzica neterminată , omul poate avea un disconfort și să nu știe de unde-i vine, pentru că, de fapt, nu se terminase muzica unde trebuie. Este un lucru de bucătărie și trebuie urmărit cu foarte mare atenție.

Rolul acela mi-a deschis o altă cale, la care eu niciodată nu am visat și nu am fost nici pregătită să-l fac, eu nu am crezut vreodată că o să fiu actriță de film! 

Ați pune o muzică pe filmul vieții dumneavoastră?

Ileana Popovici: Filmul vieții mele…? Depinde cum ar fi făcut. Dacă ar fi făcut, de exemplu, din interviuri, așa cum facem noi acuma ochi în ochi, poate n-aș pune. N-aș pune, decît în anumite situații, pasaje, să spunem, de remember… Sau poate aș pune pe final o muzică și atît.

Cînd ați simțit că rolul Aurei din Reconstituirea v-a ajutat, că v-a ajutat să faceți, poate, doi pași înainte, în loc de unul?

Ileana Popovici: Rolul acela mi-a deschis o altă cale, la care eu niciodată nu am visat și nu am fost nici pregătită să-l fac, eu nu am crezut vreodată că o să fiu actriță de film!  M-am gîndit că o să fie sora mea, care este actriță, a terminat teatrul la clasa maestrului Finteșteanu, pe care am avut marele privilegiu să-l cunosc și să-l iubesc. Eu eram la școala de muzică și mergeam s-o vizitez pe sora mea, care era actriță și stăteam acolo, în băncuța sălii în care ei își pregăteau bucățelele de teatru și eu am crescut cu Marin Moraru, cu Gigi Dinică, cu Eugen Racoți, cu Violeta Andrei, Dorina Lazăr, - erau toți studenți, eu eram în  clasa a șaptea. Maestrul Finteșteanu venea, mă trata cu bomboane de ciocolată, sora mea i-a avut ca asistenți pe Dem Rădulescu și pe doamna Sanda Manu, deci eu am crescut cu ei. Sigur, nu aveam ce să le ofer în schimb, decît să le scîrțîi la vioară ceva, un Vivaldi eventual, sau un Bach, dar am crescut cu ei și eram obișnuită să trăiesc în mediul acesta. Însă eu întotdeauna m-am considerat un om de muzică. Cînd am intrat în lumea filmului pentru mine a fost o lume nouă, fascinantă, avînd privilegiul să încep cu dreptul, cu un mare regizor ca domnul Lucian Pintilie, cu mari actori care erau împrejurul meu- domnul Ernest Maftei, domnul Emil Botta, George Mihăiță și cu Vladimir Găitan, care erau la fel de începători ca și mine, cu toate că ei erau studenți la teatru, deci aveau un argument în plus. Totuși, m-am simțit foarte bine în familia asta și am adoptat-o, m-am simțit ca la mine acasă. Și mai ales că domnul Pintilie la Reconstituirea mi-a permis să fac și ilustrația la film, împreună cu sunetistul Andrei Pap, pentru că veneam cu tot felul de propuneri, nu mă puteam abține și am intrat foarte repede în lumea asta, m-am simțit de la început în lumea mea.

M-am întors în Basarabia de cîteva ori, mi-am reîntâlnit rudele de care nu știam și mă consider un om împlinit și fericit

Dacă ar fi să vă aduceți aminte de cum ați crescut, de familie, care ar fi primele lucruri pe care mi le-ați spune?

Ileana Popovici: Printre primele lucruri conștientizate de mine a fost faptul că părinții mei vorbeau tot timpul în casă, mai pe șoptite, mai pe la colțuri, spuneau că nimic nu-i ca în sfînta noastră Basarabie. Am crescut cu acest sentiment, de iubire de țară, de regrete de sfînta noastră Basarabie, pentru că părinții mei vin din Basarabia. Mama mea vine din comuna Baimaclia, județul Tighina, de lîngă Căușeni, iar tatăl meu vine din comuna Florițoaia Veche, de lîngă Ungheni. Și eu am trăit cu aceste cuvinte. Cum se mînca în Basarabia, am mîncat de mici, cu colțunași- vareniki, vărzari, cu borș, cu răciturile care se făceau ca la Baimaclia, pentru că am aflat că se făceau la fel acum doi ani, cînd am fost acolo, pînă acum doi nu am avut ocazia să compar. Eu am trăit, într-un fel, în Basarabia vremurilor frumoase. Și am trăit cu poveștile părinților mei, care mi-au încîntat copilăria, pentru că erau lucruri frumoase. Mama mea ne povestea că a făcut Școala Eparhială din Chișinău- școala fetelor de preoți, pentru că bunicul meu era preot în satul Baimaclia- și ne povestea cum venea Ionel Teodoreanu și le făcea prelegeri de literatură, cum era colegă cu Magda Isanos, care era permanent revoltată și avea discuții religioase cu părintele Cristea, care era profesor și care a făcut muzica la Limba noastră-i o comoară. Ne mai spunea cum directoarea lor era o doamnă extraordinară, doamna Alistar- membră în Sfatul Țării, deci cu niște personalități. Tatăl meu, care a făcut în Iași Seminarul Veniamin Costachi, unde a avut niște profesori iluștri și a trăit într-o atmosferă absolut specială. Eu am trăit cu poveștile acestea. Poveștile mai dure le-am aflat mult mai tîrziu, cînd bunica mea de la Florițoaia s-a întors din Siberia, după 15 ani, de la Tomsk, unde a fost deportată și cînd, foarte tîrziu, ne-a povestit cîteva frînturi, pentru că nu povestea nimic de obicei. Și atunci am început să înțelegem că lumea este altfel, cu toate că noi trăiam la țară, într-un sat de țară lîngă București, unde tata a fost preot după refugiu, cînd a venit în România. Părinții ne-au ferit de lucrurile acestea, pînă la un moment, cînd am aflat și am început să aflăm foarte multe lucruri pînă în ziua de azi. Acuma, de exemplu, sînt foarte preocupată de istoria Basarabiei și încerc să fac din puținul meu cîte ceva, pentru oamenii care au rămas atît de legați de limba română, de tradiția românească. M-am întors în Basarabia de cîteva ori, mi-am reîntâlnit rudele de care nu știam și mă consider un om împlinit și fericit.

Dintr-o sală de cinematograf se face o sală de spectacol de televiziune excepțională

Ileana Popovici, alături de scriitorul Dan Lungu (stînga) și
jurnalistul Andrei Giurgia (dreapta), la TVR Iași

Știu că mergeți, în fiecare an, la festivalul de la Sanremo. Cum e producția pe partea de televiziune acolo?

Ileana Popovici: La  festivalul de la Sanremo mi-am făcut întotdeauna acreditare, deja din 1998 merg colo în fiecare an, chiar dacă am sau nu treabă cu Televiziunea Română, care văd că nu mai are interes pentur așa ceva, dar eu sînt interesată în continuare, pentru că acolo se întîmplă, într-adevăr, un spectacol de televiziune ieșit din comun. Luminile sînt extraordinare, sunetul e incredibil. Dintr-o sală de cinematograf se face o sală de spectacol de televiziune excepțională. Scenograful care lucrează e un om bătrîn și lucrează la festival de treizeci de ani, vine în fiecare an de la Hollywood să facă scenografia spectacolului. Numai anul acesta a lucrat împreună cu o tînără, foarte talentată, căreia încearcă să-i predea ștafeta și mi se pare un mod foarte frumos de a o face. Merg acolo pentru că mă fascinează, întîlnesc actori, artiști, vin la sala stampa, povestesc, e o atmosferă excepțională. Sanremo e un oraș de provincie, turistic, mic, mort în timpul iernii, dar cînd vine festivalul se înviorează și revine viața acolo.

Ar fi un exercițiu bun, propice, pentru oamenii din televiziune de la noi?

Ileana Popovici: Absolut! Dar n-am văzut pe nimeni să vină să învețe acolo. N-am văzut nici măcar să vină să se uite. Lipsa asta de interes, de a învăța, de a lua de la alții meserie n-o înțeleg. Am un prieten care a lucrat la montaj la București- Mihai Păun. Acuma lucrează la o televiziune din Italia și a devenit un expert în grafică, montaj. S-a oferit să se ducă la televiziune să le predea colegilor lui de la montaj, gratuit, ceea ce a învățat și a învățat foarte mult. Vreau să spun că nimeni n-a avut nevoie. Lipsa asta de interes pentru nou pe mine mă miră. Consider că nu-i un lucru rău să înveți din experiența altora, nu te umilește, nu te trage în jos, ba dimpotrivă. Dacă ești tînăr, trebuie să fii capabil să acumulezi și nu să te consideri la 20 de ani jurnalist. Nu există la 20 de ani jurnalist. Jurnalist a fost, de exemplu, Oriana Fallaci, care a fost jurnalist de război, a scris cărți și la 70 de ani a considerat că-i un jurnalist.