Clar îmi era doar aerul rece care-mi sfîrteca privirea. Niciodată n-am crezut că poţi vedea aerul. Da, l-am personificat ca să-mi ştiu găsibilă privirea. În cele mai multe căni de cafea amară mi-am pus şi sufletul, mi-am lăsat tristeţile şi am revenit cu privirea la geam, cu gîndul de a chema ploile nebune. Dar ploile nebune nu vin decît atunci cînd te simt la fel. Trebuie să fii nebun în lumea asta. Spune-mi o persoană sănătoasă la minte şi vei vedea că e tratabilă de normalitate.
Clare îmi sînt doar versurile care nu încep cu tine. Ador dimineţile singure, în care lumea mea poate fi orice îmi doresc eu: pot fi la Paris, savurînd o cafea nemaigustată, pot fi la Londra, cu o umbrelă cu buline în ploaie, pot fi oriunde vrea lumea mea interioară. E destul ca măcar să-ţi doreşti, nu-i aşa? Mereu am primit dorinţele ca pe o materializare a muncii mele efective cu gîndul. Mi s-au dat mai apoi, cu mulţumiri drăguţe.
Tu ce dorinţe ai?
Comentarii
Trimiteți un comentariu