Umbrela şi visul

Iubesc umbrelele şi visurile. Umbrela o pot desena, o pot atinge, însă visul e de neatins. Însă e confortabil cu ambele. Să ştii să accepţi un vis e ca şi cum ai accepta propria libertate. Reîntoarcerea în noi, de fapt, asta înseamnă visul. Nu le omorîţi, nu le sugrumaţi,- şi aşa nu mai avem destul timp să visăm. Ne tot oprim în tot felul de activităţi din banalul cotidian încît nu mai ştim să ne bucurăm că a răsărit soarele pe cer. Aţi văzut cît este de albastru astăzi?

Îmi iau o umbrelă şi îmi apăr visul, dorul şi dragostea. Căci, ce am fi fără dragoste? Nici animale măcar. Pînă şi ele ştiu să iubească. Fără cuvinte, e drept. Cînd am pierdut acea dragoste de dragoste? Iubire faţă de iubire, prietenie faţă de prietenie, mîndrie faţă de mîndrie... Dar ce spun eu aici, simt nu spun.

Cînd v-aţi lăsat ultima oară duşi de sunetul unui greier? Cînd aţi dat de mîncare ultima oară unor vrăbii? Ce, nu vi se par destul de exotice? Iată că eu le aştept la geam de cîteva zile, dar nu mai vin. S-a făcut frumos şi cald, au găsit ele fericirea altundeva, nu la geamul meu cu fărîmituri şi resturi. De ce dăm resturi vrăbiilor? Dar haideţi să le dăm din bucata noastră, nu din ce rămîne.




Comentarii