Nu citesc foarte des poezie. Îmi amintesc, prin clasa a șaptea, îmi propusesem să mă oblig să citesc în fiecare seară câte două poezii și să-mi amintesc a doua zi dimineața ce am citit. Fie că-mi aminteam fraze, cuvinte, metafore, cuvinte neînțelese sau virgule, făceam exercițiul ăsta cu abnegație, cum ar spune fosta mea dirigintă din generală.
Acum am în față Însemnări volatile, o carte-oglindă în versuri semnată de Mihai Cezar Popescu și m-am obligat să-mi amintesc ce am citit din ea. E un exercițiu scurt, ad-hoc, la provocarea Biancăi.
Editura SIGMA a acceptat determinarea poetică a celui care este, de fapt, doctor la bază. Poate că poezia este și ea o formă de doftoriceală. Oricum, scriitura eliberează tot ceea ce este bolnav, dar și înălțător din noi. Observ, Mihai Cezar Popescu eliberează, în cele 128 de pagini, versuri care îl chinuie, versuri care-l descriu și versuri care-l poartă pe culmile ființei.
Filosofie, oglindă și ființă
Mă uit în dicționar și volatil înseamnă proprietatea unor lichide de a se evapora la temperaturi obișnuite. Așadar, însemnările poetului nu au deloc pretenția de a rămâne, de a se solidifica undeva. Ideea este că însemnările sunt cele care duc mai departe neliniștea creației. Creația a avut la bază mereu notițe, însemnări. Marii filosofi și poeți ai lumii au avut nenumărate caiete și foițe pe care, bineînțeles, le pierdeau, dar există un motiv al acestora: susțin creația. Sunt un fel de pseudo-siguranță a memoriei, dar pe care trebuie să le uiți în sertare, să le pierzi. Iată, salvarea este să fie și volatile. Cum altfel, în această lume plină de poeți? Unii au norocul să-și vadă și cărțile, iar volatilitatea poeziei lor e chiar binevenită.
O sută cinci poeme la pas
Cele o sută cinci poeme nu pun deloc la îndoială sinceritatea autorului. Găsesc, pe alocuri, dialoguri imaginate, bine creionate, autentic descoperite și lăsate-n cuvinte potrivite. Poetul se folosește de o oglindă-martor pentru a-și da poezia pe față. Frivolitatea, universul, natura ca stare a spiritului, femeia, erotismul, mama, miracolul feminin, marea trecere, incertitudinile vieții și firescul cotidian mi-au oferit spectrul poeziei lui Mihai Cezar Popescu. Aproape unitar, aceste motive revin iar și iar; în fața lor nu reziști decât dacă ai o cafea bună în față și o lumină bună dinspre geam. Orașul, lumea, oamenii pe stradă- toți încep să ți se pară atât de potriviți în lumea ta, parcă iubirea rămâne singurul aspect al vieții cu adevărat important. Filosofia ființei unge ușor poezia pe dinafară și se ascunde după unele versuri jucăușe.
Acum am în față Însemnări volatile, o carte-oglindă în versuri semnată de Mihai Cezar Popescu și m-am obligat să-mi amintesc ce am citit din ea. E un exercițiu scurt, ad-hoc, la provocarea Biancăi.
Editura SIGMA a acceptat determinarea poetică a celui care este, de fapt, doctor la bază. Poate că poezia este și ea o formă de doftoriceală. Oricum, scriitura eliberează tot ceea ce este bolnav, dar și înălțător din noi. Observ, Mihai Cezar Popescu eliberează, în cele 128 de pagini, versuri care îl chinuie, versuri care-l descriu și versuri care-l poartă pe culmile ființei.
 |
| Mihai Cezar Popescu, Însemnări volatile, editura SIGMA 2014 |
Filosofie, oglindă și ființă
Mă uit în dicționar și volatil înseamnă proprietatea unor lichide de a se evapora la temperaturi obișnuite. Așadar, însemnările poetului nu au deloc pretenția de a rămâne, de a se solidifica undeva. Ideea este că însemnările sunt cele care duc mai departe neliniștea creației. Creația a avut la bază mereu notițe, însemnări. Marii filosofi și poeți ai lumii au avut nenumărate caiete și foițe pe care, bineînțeles, le pierdeau, dar există un motiv al acestora: susțin creația. Sunt un fel de pseudo-siguranță a memoriei, dar pe care trebuie să le uiți în sertare, să le pierzi. Iată, salvarea este să fie și volatile. Cum altfel, în această lume plină de poeți? Unii au norocul să-și vadă și cărțile, iar volatilitatea poeziei lor e chiar binevenită.
O sută cinci poeme la pas
Cele o sută cinci poeme nu pun deloc la îndoială sinceritatea autorului. Găsesc, pe alocuri, dialoguri imaginate, bine creionate, autentic descoperite și lăsate-n cuvinte potrivite. Poetul se folosește de o oglindă-martor pentru a-și da poezia pe față. Frivolitatea, universul, natura ca stare a spiritului, femeia, erotismul, mama, miracolul feminin, marea trecere, incertitudinile vieții și firescul cotidian mi-au oferit spectrul poeziei lui Mihai Cezar Popescu. Aproape unitar, aceste motive revin iar și iar; în fața lor nu reziști decât dacă ai o cafea bună în față și o lumină bună dinspre geam. Orașul, lumea, oamenii pe stradă- toți încep să ți se pară atât de potriviți în lumea ta, parcă iubirea rămâne singurul aspect al vieții cu adevărat important. Filosofia ființei unge ușor poezia pe dinafară și se ascunde după unele versuri jucăușe.
Peisaj interior
În spatele draperiilor grele
Pleoape
Tabernacol tocit
Cad lacrimi de-argint
Vise
Prelinse încet
Spre cerul
Marelui Nectar.
Esența eului se îmbină în poezie cu natura. Natura devine un fel dezirabil de a trece, de a fi, de a vedea și de a simți. Motivele creștine apar îmbibate cu idei ușor ateiste ale unui depresiv.
Muzica ce-mi răsună în minte în timp ce răsfoiesc și mai citesc cu glas tare, este o muzică ușor trecută prin sunete de cristal, de pași repezi, stârniți de furii ale naturii. O ploaie ar fi perfectă. Curcubeul apare și dispare, iar cafeaua se răcește rapid.
Iată, am găsit potrivită muzica lui Nicu Alifantis, ca să am un exemplu conturat:
Fără prea mult exces de zel, vă las poeziile ce-mi plăcură din Însemnări volatile:
În final, domnule Mihai Cezar Popescu, care ar fi prima poezie din acest volum pe care i-ați citi-o unui copil de șapte ani?
Comentarii
Trimiteți un comentariu