Îmi
amintesc de iaurtul făcut de bunica: lăsa laptele proaspăt la prins câteva zile
și apoi separa iaurtul de smânână. Mai avea o strategie iarna, când îl punea la
cald, e sobă și iaurtul laptele devenea cel mai bun iaurt din lume. De fapt, i
se spunea chișleag și mai punea în el un fel de lapte re-fermentat ca să se
întărească și să stea mai mult. Oricum, farmecul era că nu se strica, ci cu cât
stătea mai mult, cu atât era mai bun. Laptele prins era iaurtul copiilor și
însoțea o gustare sau, adesea, chiar mesele principale. Dacă laptele prins mai
era și insoțit de urme bune de smântână, deliciul era dublu. Ne-am pomenit
acum, când bunica nu e lângă noi, să ne asigure cu asemenea bunătăți, că
trebuie să-l cumpărăm. Ajungem în fața rafturilor cu iaurturi și ne conducem
ori după preț, ori după brand. Rareori ne uităm la ingrediente sau alte
specificații de produs. Ideea e că la fel ca și în cazul altor industrii, cine
are mai mulți bani, își permite și reclamă. De cele mai multe ori, ocolesc
cutiuțele cu logo cunoscut din reclamele de peste tot și aleg ceva total
anonim, la un preț decent. Am avut ocazia de a merge fabrica celui mai popular
iaurt de la noi și nu numai, care, să recunoaștem, are în spate o istorie și
mulți ani- Danone. Aud mulți părinți
care spun că ei nu le dau copiilor lor iaurt Danone pentru că acesta ar conține
nu știu ce și ar fi făcut nu știu cum. Ideea este că nici măcar unul nu știe să
spună ce anume din iaurturile Danone nu este bun.
Vizita la
fabrică sau cum să cauți laptele în țevile Danone România
Am ajuns undeva la o margine a Bucureștiului și la
capătul străzii Nicolae Cânea am zărit un domeniu al iaurtului, care te
întâmpină încă de la poarta principală cu o văcuță reprodusă la mărime normală,
în ideea promovării faptului că laptele din iaurt provine direct de la
fermierii din România. Eram cu Annie și ne tot miram: ora pe unde o fi intrând
laptele? Nu era niciun fel de agitație, doar un portar care aștepta să se facă
echipa completă la poartă pentru a le spune să ne preia pentru vizita în
fabrică. Până să se întâmple asta, am încercat să ne plimbăm în jurul fabricii,
să vedem porțile de acces ale cisternelor, dar nu prea am avut noroc. Ceea ce
am reușit să vedem, a fost un fel de legătură cu o șosea principală, făcută
parcă special pentru accesul în fabrică. În rest, în jur era pustiu și
inaccesibil. Doar turnurile-prelungiri ale cazanelor fabricii se înălțau semeț,
reamintindu-mi de cruntul capitalism în care trăim, de globalizarea gusturilor
și de punerea noastră la zid de către marii producători. Mai întâi ne pun la zid prin reducerea
opțiunilor, apoi ne fac să fim dependenți și ajungem sclavii propriilor
neajunsuri. Dar să revin la iaurtul Danone, care-i criticat de-atâtea ori și
pentru care echipa de marketing de acolo a muncit atâta, pentru a păstra
integritatea imaginii. Nimic greșit, zic eu, mai ales când e vorba de vânzări,
de propriile strategii. Din ce-am mai văzut, ei au o strategie în a demitiza și
în „a arăta exact ce și cum”, dincolo de aparențe. De aici și campania lor,
care a inclus vizite la fabrică, unde au venit copii și mame, tineri și
bătrâni; adică au venit câte câțiva din toate felurile de publicuri-țintă. Unii
din curiozitate, alții ca mine, pentru documentare.
Intrarea în fabrică, așa cum se întâmplă în firmele
mari, este foarte strictă și impune securitate, igienă și ordine. Observ, peste
tot sunt zâmbete; zâmbetul specific logo-ului Danone, alături de propoziții
scurte prin care am crede că la Danone, dincolo de iaurt, produci zâmbete. Imediat
după prezentarea orală, în care și-au prezentat istoria de atâția ani, felul în
care sunt încolțiți de către cei care nu consumă Danone și lansează teorii
precum că ar introduce substanțe dăunătoare sistemului digestiv, felul în care
angajații Danone sunt doar un zâmbet la muncă, felul în care România primește
zilnic de la ei un milion de iaurturi, am început traiectoria bine stabilită de
către un manager de departament, cu o vechime în lumea Danone de vreo 16 ani. Doamna
tot povestea că de câdn e acolo, frigiderul ei n-a văzut altceva decât produse
Danone și că și-a crescut copiii cu acest iaurt „hrănitor și benefic”. Am urmărit doamna care ne arăta un fel de traseu
al laptelui care se transformă în milioane de porții de iaurturi, care mai de
care mai colorate, parfumate, grase sau slabe. Cred că punctul pe care-l
aștepta toată lumea era acolo unde ar fi trebuit să vedem marile cazane cu
lapte sau ceva asemănător. Ideea este că nu am văzut, pentru că totul e
„țevuit”, tot ce se întâmplă acolo curge și este transportat printr-un fel de
mega-sistem sub presiune controlată, unde se îmbină, ca într-o familie de
cazane, laptele, fermenții, conservanții, fructele uscate și ce mai este de pus
în iaurturi.
Laboratoare
și tehnicizare până-n ultimul ferment
Am ajuns și-n laboratoare, unde oricum nu-nțelegeam
mare lucru, dar am văzut multe tabele pe pereți, cu diverse programări, formule
și calcule. Apoi, am mai văzut că la un moment totul este sistematizat
printr-un program pe calculator, care uniformizează, probabil, timpul și
celelate caracteristici ale ulterioarelor condiții de păstrare. Am trecut prin
camera cea mai friguroasă, unde se păstrează iaurturile ieșite de pe banda
rulantă, gata împachetate în multe baxuri, numai bune de trimis în toată
România. Am fugit repede de-acolo, că de altfel, înghețam odată cu aerul
de-acolo. De altfel, mă întrebam, cum de muncesc cei din acel departament,
zilnic, la acea temperatură? Mi s-a spus că beneficiază de mai multe pauze de-a
lungul zilei, având în vedere condițiile speciale în care trebuie să-și câștige
pâinea.
Tehnicizat până în ultimul detaliu, aproape că nu mai
conta dacă vezi pe undeva laptele. În tumultul de automatizări care-ți fură
ochii, ai impresia că iaurtul acela ajunge la tine în urma unor click-uri, fără
a-ți imagina, poate o văcuță din vreun sat al României, mulsă de un țăran. Am
trecut și prin zonele de depozitare a iaurturilor, cutiilor și ingredientelor
pentru culoare și gust. Am văzut saci care păreau a fi saci cu praf (pentru
diverse arome) cu inscripționări: caise, căpșuni, piersici și alte cele. Ideea
e că nu știu dacă e bine sau nu, dacă e sănătos au ba, dar știu sigur că există
consumatori care s-au obișnuit cu aceste gusturi ca și cum ar fi cele mai bune,
cele mai sănătoase.
În fine, am admirat mult timp banda rulantă finală,
unde iaurturile prindeau forme individuale, fiind acoperite cu etichete și
celelalte minunății. Acolo simți cu adevărat că faci parte din lumea asta a
capitalismului, unde mâncarea devine o formă de manipulare, unde tot mai mult
se face un război cu două tabere: sănătos și nesănătos. Cred că sănătos este să avem limite, iar asta
e valabilă și pentru Danone, dar și pentru noi. Cine ne oprește din a ne informa?
Cine ne oprește din a alege? Încă avem opțiunea asta, chiar dacă e foarte
împărțită și depinde foarte mult de portofelul fiecăruia. Facem în așa fel
încât să ne încadrăm în cât mai puțini bani și timp cheltuit, dar uităm prea
des să ne ocupăm chiar noi de ceea ce îi dăm trupului nostru spre îngurgitare.
***
Două întrebări aș fi avut pentru echipa Danone, dacă
nu e cu supărare: de ce s-a enervat atât de mult doamna care ne făcea turul
fabricii atunci când am pozat „țeava prin care trece laptele” (a deschis un mic
robinet și a vrut să arate laptele) și unde erau camioanele cu lapte, având în
vedere că era ora aproape de amiază și că zilnic se distribuie în țară câte un
milion de iaurturi Danone.
În rest, apreciez deschiderea de marketing pe care-o
au și, bineînțeles, veniturile uriașe (bănuiesc). Din când când, ca o ignorantă
onorabilă, consum Activia de băut
sau Casa bună, care sunt tot din „împărăția”
lor.
P.S.: Annie, îți mulțumesc pentru că m-ai suportat în nebunia mea de la capătul Bucureștiului. N-am să uit lirele tale, ne-timpul și mirările noastre de prin cartierul ăla urât al capitalei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu