Taiye Selasi pare să fie
revelația momentului în literatură. Mizez foarte mult pe sesibilitatea
limbajului ei. La Taiye Selasi, metaforele și personificările prind viață din
ele însele, pentru că nimic nu există în carte fără să fi existat în experiența
ei spirituală. Durerile lui Taiye ajung să se transforme în durerile
cititorului, tocmai pentru că-s descrise cu eleganță, frumusețe și vitalitate.
Așadar, Înapoi în Ghana/Ghana Must Go este romanul cu ale cărui dureri intri în normal, pe care nu le regreți
și-ți dorești să dureze. Or, când ți-ai fi dorit ultima oară ca o durere să nu
se termine prea repede? Avem de-a face cu niște dureri care ne cresc, ne fac
oameni și ne diferențiază de celelalte viețuitoare.
Povestea din roman transpune destinul unei familii
care s-a pierdut în tumultul noii societăți, iar însingurarea fiecărui membru
din familie presupune, paradoxal, drumul unei călduri sufletești construite
împreună, dar care pare să pălească în fața ispitei plecării din locul nașterii
și copilăriei. Întărâtați de propriile doruri, personajele duc cea mai mare
luptă cu resemnarea în fața destrămării legăturilor de sânge. De vină pare să
fie, din nou, destinul social. Oare ne
putem alege destinul? Oare există alegerea îniante de a o face? Aceste
întrebări mă măcinau chiar între primele pagini citite și trăite. Se pare că
alegerea există dacă noi îi oferim substanță și viață, apoi se întâmplă. Apoi
vin consecințele. În familia-personaj din roman există o încercare de a găsi
soluția de a fi cei de dinaintea rupturii. Începe un fel de strigăt comun, cu
palpitațiile caracteristice disperării, iar tot ceea ce Taiye Selasi descrie ca
fiind „depăratare” se reduce la nostalgia ucigătoare de a fi din nou în sânul
locului și timpurilor de care simți că aparții dintotdeauna. Oare cu toții avem un loc și un timp al
nostru, de care ni se face dor sistematic?
Fără un
„acasă”, degeaba ai casă
Înapoi în
Ghana mi-a amintit de felul în care la primele plecări mai lungi
de-acasă, reveneam cu un dor tăios, cu noduri în gât și păreri de rău. Cum
greutatea aceasta apăsa mereu și mereu, diminețile și serile erau de
nesuportat, pentru că una începea ziua, iar alta o termina. În timpul zilei, cu
banalitățile de la școală sau alte preocupări, mai scăpam de sentiment, însă
reîntoarsă în camera-mi străină de ne-acasă, mă copleșea propria-mi alegere.
Sunt lucruri cu care n-ai cum să te bați, dar fără de care, probabil, ți-ar fi
imposibil să înțelegi cum funcționează cel mai neînțeles sentiment din lumea
noastră: dorul.
Dorul este legat de ceea ce noi trăim și ceea ce ne
trăiește pe noi. De altfel, cred că Taiye și-a supus trăirile sensibile unor
încercări de expunere literară, tocmai pentru a scăpa de ele. Romanul are o sensibilitate care se unduiește
perfect, „în alianță” cu cele mai influente frici omenești, cum ar fi frica de
singurătate, frica de moarte sau frica de a fi părăsit.
Am obiceiul de a-mi marca fraze, cuvinte, exprimări
sau replici din cărți, pentru că-mi rămân surse de inspirație, motive de
re-lecturi sau provocări pentru mai târziu:
-
„Stelele licăreau, dându-și consimțământul.”
-
„(...)- deci un gând pe care nu-l gândeau.”
-
„Vrea ca ea să fie mulțumită. Vrea asta pentru că se
poate. Este o femeie care poate fi mulțumită. E ca nici o altă femeie din câte
a cunoscut. Sau ca nici o altă femeie din câte a iubit. Nu e sigur că le-a
cunoscut vreodată sau că ar fi putut să le cunoască, nu e sigur că un bărbat
poate să cunoască până la urmă o femeie. Așadar, femeile pe care le-a iubit.
Care nu știau ce înseamnă mulțumirea. Care, odată ce primeau ce-și doreau,
voiau numaidecât și mai mult. Nu erau lacome. Niciodată lacome. Niciodată nu ar
spune despre mama lui că era lacomă, nici despre Fola sau despre fiicele sale
(cel puțin nu despre Taiwo, cel puțin nu atunci). Ele făceau, gândeau, iubeau,
căutau și ofereau. Dar mai ales visau – lucrul cel mai primejdios dintre toate.
Erau femei visătoare. Femei foarte primejdioase.”
-
„Nu exista un echivalent pentru Te iubesc în yoruba. Dacă
iubești pe cineva, atunci i-o arăți, îi plăcea tatălui ei să spună. Și
totuși, i-a spus-o în engleză, la care ea a răspuns în yoruba, știu, mo n mo. Apoi a ieșit pe ușă. Pur și simplu.”
-
„Un medic care-a eșuat în a-și preveni propria
moarte.”
-
„Tăcerea de dinaintea durerii.”
-
„Ăsta e un bărbat, simțise ea, alături de care poți să
trăiești, să clădești o viață, orice
ar însemna „o viață”: un bărbat care a dăruit totul vieții, respirând adânc și
înfiorat, care și-a dedicat existența țelului de a-i apăra de moarte pe cei
vii. Deși știa că e în van. Felul în care făcea dragoste, de parcă „acum” era
„pentru totdeauna”, absorbit întru totul ca și cum respirația era muzică și
cociooabele, săli de bal, iar tot ce aveau ei de făcut, era să danseze. Tocmai
asta a convins-o, în ciuda lefei lui mici de aproape două decenii și a tuturor
celorlalte neajunsuri, faptul că soțul ei făcea dragoste ca un bărbat care
iubea viața. Că se zbătea și lupta acolo unde ea își recunoștea înfrângerea.”
Ar părea că acest roman nu-ți lasă pic de respiro, pentru că
te grăbești să-l trăiești. Presimt că va fi destul de căutat și-n România,
pentru că în celelalte țări este destul de citit. La o simplă căutare a
fotografiilor a postărilor cu #ghanamustgo sau #taiyeselasi pe Instragram, găsesc
mii de laude și încercări de a arăta lumii cât de bună este achiziția.
Utile:
Comandă cartea de pe site-ul editurii
Polirom.
Pagina de facebook a autoarei, Taiye Selasi.
Înapoi în Ghana, cu titlul
original Ghana Must Go, este tradusă
în română de Iuliana Dumitru.
*** *** *** ***
Comentarii
Trimiteți un comentariu